Mi-e teama ca as putea fi ranita, incat adesea abandonez drumul inca inainte de a intra pe el.
Tu nu ma intelegi... dar am mers pe cuie incinse cu picioarele goale... si am continuat sa calc fara sa imi sterg lacrimile in speranta ca imi va fi mai bine. Dar cand s-a terminat drumul de cuie, a inceput un altul de cioburi de sticla ude. Si am mers zeci de kilometri fara sa scrancesc. Crezand ca la final va fi mai bine. Dar am dat peste un alt drum chinuitor. Si inca o data. Si inca o data. Iar acum merg in varful picioarelor, pentru ca nu imi permit sa imi mai ranesc tot piciorul. Pentru ca inca mai sunt rani deschise. Inca ma mai doare...si...tu mi-ai dat cea din urma lovitura
Am obosit.
Lupt de ani de zile. Cu mine mai ales. Cu orgoliul si mandria mea. Cu teama de a fi din nou ranita. In fiecare secunda lupt si mi-e teama sa fiu invinsa. Ma zbat si fac tot posibilul sa se intample lucrurile asa cum mi-am propus. Adesea castig. Adesea pierd. Rezultatul devine infirm oricare ar fi el. Sunt prea ocupata de lupta in sine si uit chiar sa ma bucur cand mi se intampla. N-am nimic de-a gata. Pentru toate am luptat. Vroiam ca macar tu sa fii de-a gata. Macar pentru tine sa nu fiu nevoita sa lupt. Tu nu stii, dar eu am obosit. Adesea mi-e teama ca oboseala asta o sa imi ia mintile intr-o zi. Sau ca teama asta de durere o sa ma innebuneasca de tot. Nu sunt o fricoasa. Nici pe departe. In orice batalie ma pun in randul intai si sunt prima la orice lupta. Trag aer in piept si imi spun ca pot. Dar acum... acum, dupa ce mi-am vazut inima pe jos, in praf, in gunoi, zdrobita si calcata in picioare de oricine... acum, mi-e frica de durere. Pentru ca am simtit-o in fiecare por si in fiecare globula. Fiecare particica din mine a simtit-o inzecit. Simt ca indiferent de cat de tare lupt, finalul va fi acelasi.
O Doamne... nu vreau sa rad iar si sa imi vad sufletul pierdut. Nu vreau sa fiu nevoita sa zambesc iar cand in mine urla fiecare fir de sange. Nu vreau sa spun ca sunt bine, cand as putea sa ma numesc cadavru. Nu vreau. Nu iar!
Lupt de ani de zile. Cu mine mai ales. Cu orgoliul si mandria mea. Cu teama de a fi din nou ranita. In fiecare secunda lupt si mi-e teama sa fiu invinsa. Ma zbat si fac tot posibilul sa se intample lucrurile asa cum mi-am propus. Adesea castig. Adesea pierd. Rezultatul devine infirm oricare ar fi el. Sunt prea ocupata de lupta in sine si uit chiar sa ma bucur cand mi se intampla. N-am nimic de-a gata. Pentru toate am luptat. Vroiam ca macar tu sa fii de-a gata. Macar pentru tine sa nu fiu nevoita sa lupt. Tu nu stii, dar eu am obosit. Adesea mi-e teama ca oboseala asta o sa imi ia mintile intr-o zi. Sau ca teama asta de durere o sa ma innebuneasca de tot. Nu sunt o fricoasa. Nici pe departe. In orice batalie ma pun in randul intai si sunt prima la orice lupta. Trag aer in piept si imi spun ca pot. Dar acum... acum, dupa ce mi-am vazut inima pe jos, in praf, in gunoi, zdrobita si calcata in picioare de oricine... acum, mi-e frica de durere. Pentru ca am simtit-o in fiecare por si in fiecare globula. Fiecare particica din mine a simtit-o inzecit. Simt ca indiferent de cat de tare lupt, finalul va fi acelasi.
O Doamne... nu vreau sa rad iar si sa imi vad sufletul pierdut. Nu vreau sa fiu nevoita sa zambesc iar cand in mine urla fiecare fir de sange. Nu vreau sa spun ca sunt bine, cand as putea sa ma numesc cadavru. Nu vreau. Nu iar!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu