mai cred in Dumnezeu...

am crezut in prieteni-au ramas numere in agende
am crezut in vise-privesc sine pustii
de cale ferata
am crezut in dragoste-a ramas doar amagirea
 unui dor
neostoit
am crezut in floarea de colt- si a ramas o alga
am crezut in sinceritate -si am simtit gustul pelinului
amar
al unui banut
de alama
aruncat in cutia
orbilor care canta
da, cred!
cred in Dumnezeu
Imi propusesem de  ceva vreme sa scriu despre SACRIFICIU.
Acum nu  stiu daca voi mai reusi sa adun sau sa cuprind gandul in cuvinte ca in vremurile bune; as putea, poate, sa scriu –cu riscul de a ma repeta fata de cei care ma  cunosc – ca se poate renunta la ceva foarte drag fara infruntarea lasitatii, sacrificand acel ceva foarte drag, atunci cand iti este dat a intelege ca doar astfel se poate izbandi, doar asa ti se implineste visul de creatie a ceva durabil si cu rost.
Candva,la intrebarea"de ce nu mai devreme" mi s-a raspuns cu alta intrebare: "de ce nu mai tarziu?"
Si atunci am inteles. Am inteles ca adevaratul sarificiu este atunci cand nu ti se  cere sa il faci, ci simti ca numai asa (iti) poti salva acel doar al tau, suflet tainuit.
Si mai stiu acum ca in oricare colt , mai intunecat sau in ceata luminoasa ( sa fie, oare  mai potrivit pentru acea melancolie , nu tristete, bine ascunsa din ochii tai  "lumina ce risipeste ceata" ?) eu am ramas cu linistea gandului impacat  de a fi reusit sa salvez pentru mine ceea ce  nu ar fi trebuit pierdut  vreodata:  ceea ce ramane dincolo de amintire.